Cred că trebuie să avem cel puțin o dezbatere cu privire la posibilitatea dispunerii detențiunii pe viață fără posibilitate de a fi liberat condiționat.
Cu alte cuvinte, trebuie să avem o dezbatere în sensul că, în urma pedepsei aplicate, condamnatul să nu mai iasă din pușcărie niciodată.
Potrivit art. 56 din Codul Penal „Detențiunea pe viață constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată și se execută potrivit legii privind executarea pedepselor.”
De asemenea, potrivit art. 60 din Codul Penal „Închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă între 15 zile și 30 de ani, și se execută potrivit legii privind executarea pedepselor”.
Astfel, în cazul detențiunii pe viață, privarea de libertate este prezumată să înceteze doar la decesul condamnatului.
În schimb, în ceea ce privește închisoarea se cunoaște momentul în care va înceta privarea de libertate.
Altfel spus, efectul de extragere din societate a condamnatului este prezumat a fi permanent în cazul detențiunii pe viață, pe când în cazul închisorii efectul de extragere din societate este temporar.
Detențiunea pe viață se dispune atunci când se consideră că prevenirea săvârșirii unei noi infracțiuni se poate realiza doar prin extragerea totală și permanentă din societate.
Nu sunt multe infracțiuni care sunt pedepsite cu detențiunea pe viață.
Acestea sunt cuprinse în trei categorii, respectiv infracțiuni contra vieții, infracțiuni contra securității naționale și infracțiuni de genocid, contra umanității și de război.
În categoria celor contra vieții intră omorul calificat, iar în celelalte categorii intră cel puțin alte șapte infracțiuni (trădarea prin ajutarea inamicului, înalta trădare, atentatul care pune în pericol securitatea națională, atentatul contra unei colectivități, genocidul, infracțiuni contra umanității, infracțiuni de război contra persoanelor).
Se constată astfel că doar o infracțiune referitoare la așa-zisa viață de zi cu zi este pedepsită cu detențiunea pe viață, celelalte infracțiuni presupunând condiții speciale și extraordinare.
De asemenea, potrivit art. 39 alin. (2) din Codul Penal „Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăși cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre infracțiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață.”
Așadar, fără a dori să dezvolt, se observă că doar în cazul unor circumstanțe speciale și numai în urma îndeplinirii unor condiții matematice specifice se poate dispune detențiunea pe viață deși nu este expres prevăzută de norma de incriminare.
Totodată, potrivit art. 99 din Codul Penal (1) Liberarea condiționată în cazul detențiunii pe viață poate fi dispusă, dacă: a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detențiune; b) cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei; c) cel condamnat a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedește că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească; d) instanța are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat și se poate reintegra în societate.
Din cele de mai sus rezultă că, deși la momentul condamnării gravitatea faptei și periculozitatea persoanei au determinat convingerea că este necesară extragerea totală, dar mai ales permanentă din societate, chiar și în cazul detențiunii pe viață autorul unor fapte deosebit de grave poate fi reintrodus în societate.
Nu am pretenția de a propune soluții concrete, însă cred cu convingere că trebuie să luăm în calcul că în cazuri concrete reintegrarea reprezintă un risc prea mare pentru ceilalți membri ai societății.
Cu titlu de exemplu arăt că potrivit art. 188 alin. (1) din Codul Penal „Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.”
Totodată, potrivit art. 199 alin. (1) din Codul Penal ”Dacă faptele prevăzute în art. 188, art. 189 și art. 193-195 sunt săvârșite asupra unui membru de familie, maximul special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime”.
Astfel, uciderea unui membru al familiei, uciderea propriului copil, poate fi pedepsită doar cu maximul de 25 de ani. Mai mult, în cazul unei pedepse de 25 de ani de închisoare, potrivit prevederilor referitoare la liberarea condiționată, în cele mai favorabile condiții, criminalul poate fi liberat după 12 ani și jumătate.
Cred că, în urma evenimentelor tragice și extrem de grave, trebuie să inițiem ca societate dezbateri morale, sociale și juridice cu privire la posibilitatea judecătorului de a dispune detențiunea pe viață fără posibilitatea liberării condiționate.
Odată ce stabilim că libertatea, deși este o valoare fundamentală, trebuie uneori subordonată siguranței societății, va reveni legislativului să găsească soluțiile necesare.